Medicina fără conștiență este, la rece vorbind, o scenă desprinsă dintr-un film în care, conform unui cod scris, carcasele repară alte carcase. Suntem departe de un astfel de sceariu? Hai să vedem.

Ce este MEDICINA?

Medicina este, în viziunea mea, o practică care poate fi dusă la nivel de artă, nascută ca o consecință a faptului că omul și-a uitat natura divină. Boala este, astfel, o manifestare în plan fizic a uitării faptului că omul este întruparea perfecțiunii pe acest pământ. Boala este o consecință a faptului că omul a pierdut conexiunea cu sufletul în momentul întrupării pe Pământ.

Este un adevăr simplu exprimat în cuvinte pompoase, din categoria clișeelor, care și-au pierdut puterea de-a lungul timpului, fiind aiurea folosite, asemenea unui clasic „Te iubesc”. Câți mai au curajul să rostească astfel de cuvinte și câți dintre cei care le folosesc își ridică vibrația la nivelul lor? Fără acea frecvență care să vibreze la unison cu cea a cuvintelor, sunt doar niște cuvinte goale, care, folosite în această manieră, nu fac altceva decât să transforme ființele umane în niște corpuri goale, asemeni lor.

Dacă fiecare persoană și-ar aminti acest lucru, nu ar mai exista bolnavi, nu ar mai exista boală, deci nu ar mai exista medicina. Practic, cu fiecare ocazie în care un individ își neagă sau ignoră natura divină, cu fiecare ocazie când nu și-o asumă, acesta își cedează puterea personală (care vine din însăși conștientizarea a ceea ce ești)  vindecătorului, care nu face altceva decât să întrețină scenariul, niciunul fiind mai conștient decât celălalt.

Și acesta este programul medicinei de astăzi, un program încărcat prin repetiția inconștientă a acestor alegeri. Practic, „filmul medicina” este, în ansamblu, reprezentat de către o mare masă de handicapați, veșnic salvată de niște salvatori închipuiți, care, fiind ocupați și unul și celălalt să vindece și să fie vindecați, au uitat să trăiască!

Deși am folosit niște cuvinte dure, care, cu siguranță vor stârni un disconfort și vor răni niște ego-uri, am încredere în faptul că există și minți deschise, care cau capacitatea de a privi aceste afirmații cu umor :). La urma urmei, totul e o alegere.

Părintele medicinei – Hippocrate[1]

Îmi este peste putință să scriu ceva despre acest geniu. Este dintre acele minți incredibile, care a lăsat în urma sa o moștenire căreia nu îi va putea pune cineva vreodată vreo valoare, care a reușit să înglobeze în medicină acele adevăruri universale care dăinuie peste timp.

Realitatea este, însă, ca de obicei, că aceste adevăruri nu sunt înțelese de marea masă. Iar când medicina, care este O ARTĂ în toate aspectele sale, ajunge să fie practicată în masă și de către marea masă, consecințele sunt dezastruoase. Artist te naști, nu devii. Nu e un job la îndemâna oricui. Artist nu poți fii decât cu inima. Iar medicul adevărat este un artist desăvârșit prin care curge izvorul nesecat al divinității.

Nu am ce să spun mai mult despre un astfel de om, despre un zeu al medicinei. Există Google pentru mai multe informații. Pentru cele la care Google nu are acces, „cunoaște-te pe tine însuți”.

Pot, însă, să observ felul în care se flutură peste tot acest nume fără a avea nici cea mai mică idee despre ce înseamnă el, pot să observ cum acel jurământ al lui Hippocrate e murdărit încă de dinainte de a fi rostit, prin simplul fapt că sistemul știe că e imposibil să nu fie încălcat, pângărind sufletele tinerilor medici încă din fașă.

Cu mare recunoștință față de ceea ce ne-a fost lăsat, nu îmi permit mai mult decât să mulțumesc.

Responsabilitatea în medicină

Sportul „spălatului pe mâini” se manifestă și în acest domeniu, sfânt la origine (ca toate celelalte, de altfel). Nici medicina nu a scăpat realității corupte în care ne ducem viețile. Este ușor să mergi mai departe gândind sau spunând afirmații de genul „Sistemul e de vină”. Eu vin și întreb: dar tu? Tu ce ai ales? Cât timp alegerile individuale se vor face cu mintea, nu cu sufletul, indiferent de pe ce poziție, acest film va rula ca o bandă stricată, prinsă la casetofon.

Adevărul e că, dacă se dorește într-adevăr o vindecare, o ieșire din acest cerc vicios, responsabilitatea aparține atât bolnavului, cât și vindecătorului, ÎN EGALĂ MĂSURĂ. Nicio vindecare nu rezistă în timp, decât în momentul în care aceasta este făcută în mod conștient și asumat de către ambele părți.

De-a lungul timpului, responsabilitatea vindecării a fost aruncată pe umerii celui care poartă halatul alb sau pe ai celui care deține cunoașterea. Realitatea arată faptul că nimeni nu este responsabil, indiferent de rolul său în această lume, să care poverile altuia. Asta nu e vindecare, e batjocură la adresa vieții care curge atât prin unul, cât și prin celălalt. Viața se dăruiește din viață.

Omenirea a ajuns o lume de bolnavi împovărați cu greutăți care nu le aparțin, în care niciunul nu are curajul să și le care pe ale sale. Și marea surpriză, atunci când alegi să ți le asumi, e că nu ai ce să cari. Practic… nimic nu a fost niciodată al tău… Nu, nu e „normal” să umblăm cu toții cu cuie în talpă.

Fiind conștient de acest peisaj, de faptul că ceea ce se încarcă este o sclavie a sufletelor, nu ai cum să mai participi la așa ceva. Eu, una, nu am cum. Sufletul nu te lasă, căci el e liber. Conștiința nu te lasă, căci ea vede. Viața nu te lasă, căci ea vrea să fie trăită.

Și așa ajung să mai adaug ceva… Medicina nu există fără conștiență, dar nici fără conștiință. Medicina se face întâi cu sufletul.

Empatia în medicină

Empatia, ca și Iubirea, este prost înțeleasă și predată mai departe. Recomand articolul meu Iubirea…Nu mai răstigniți Iubirea, pe tema iubirii.

Empatia nu înseamnă să stai și să suferi împreună cu cineva. Empația nu este altceva decât acea abilitate de a simți ceea ce simte și celălalt, de a fi una cu celălalt. ATÂT. Ce faci cu ceea ce simți, cu ceea ce ești, este o alegere. Fiecare are dreptul să își facă propriile alegeri și este dator să le trăiască.

Empatia nu cere nimic. Ea este abilitatea de a simți. Empatia nu cere să te târăști prin noroi cu cei dragi sau cu cei bolnavi. Empatia nu cere să te arzi pentru că celălalt s-a ars. Empatia nu cere să fii prost pentru că celalalt e prost. Empatia nu cere să fii în papucii celuilalt abandonându-i pe ai tăi. Empatia nu cere să îți copromiți limitele de integritate. Ea e doar abilitatea de a simți. Toate celelalte sunt alegeri și fac parte din ceea ce se cheamă „simpatie” (sau, cum îmi place mie să o traduc într-un limbaj pe înțelesul tuturor: „hai să colcăim împreună în drame”).

Conduși de programe mentale și emoționale de cea mai joasă frecvență, precum rușinea, mila și vinovația, de cele mai multe ori alegerile sunt inconștiente și se îndreaptă spre acțiuni care țin de simpatie.

La nivele mai înalte de vibrație, precum iubirea necondiționată și compasiunea, de cele mai multe ori realitatea arată faptul că nu e nevoie să faci nimic, ci doar să fii. Că tot ce avem nevoie e să ne simțim văzuți[2], nu ajutați, nu schimbați, nu vindecați. Acest moment declanșează un proces de „catharsis”, în care scânteia divină este aprinsă, iar vindecarea are loc automat și natural, din interior, și totul se rescrie. Practic, această vedere, această recunoaștere a sufletului de către un alt suflet, îl scoate pe cel care are nevoie din poziția de bolnav sau neputincios și îl pune înapoi într-o poziție de suveranitate, în care totul este posibil și individul se simte  în stare de orice.

Cât timp vrea fiecare să întrețină această stare este o alegere și depinde exclusiv de fiecare în parte. Scuze avem miliarde. Iar „empatia”, utilizată cu înțelesul distorsionat al său – deseori înțeleasă ca simpatie -, nu este decât o altă scuză pentru a nu trăi, pentru a nu fi responsabil pentru propria viață.

Durerea în medicină

Este un fapt evindent faptul că unele afecțiuni au în tabloul de semne și simptome durerea. Ceea ce este de înțeles și reținut este faptul că durerea nu înseamnă suferință.

Durerea este un fenomen inconfortabil care are rolul de a aduce la cunoștință faptul că corpul are o problema. Ea este a corpului. Mintea nu doare, emoțiile nu dor, dar acestea se pot materializa ca durere fizică în corp. Și, odătă pentru totdeauna, SUFLETUL NU DOARE. Suferința asociată durerii este o alegere. Ea întreține durerea și atrage ca răspuns aceleași emoții de joasă frecvență precum mila, rușinea și vinovăția, care țin toți participanții în mocirlă.

Ori viața nu e despre a sta în mocirlă. Viața e despre a alege să fii fericit non-stop.

Cunoașterea acestor lucruri este cea care permite ieșirea conștientă din această mare dramă a medicinei. Însă acest proces al vindecării reale nu este făcut să fie repetat la nesfârșit. Vine un moment în care e nevoie să îi dai drumul și pur și simplu să trăiești.

Cu iubire,

Anca.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Hippocrate

[2] https://gabrielpesa.com/